În sufragerie se așternuse o liniște grea, atât de densă încât părea că până și aerul evită să se miște.
Adrian și Mirela stăteau cu umerii încordați, privirea lipită de hârtii, fără să mai găsească un cuvânt care să iasă din gâtlejul strâns de teamă.
Bătrâna i-a privit pe amândoi pe rând, lung, cu ochi care nu mai tremurau de îngăduință.
— Sunteți foarte mândri de voi, nu-i așa?
Vocea ei, altădată blândă, se ascuțise acum, tăioasă, ca o lamă care desface adevărul.
O resto si pe aver rig
— Voi, care apăreți doar de sărbători și mă lăsați singură când sunt bolnavă.
Mirela a forțat un zâmbet, stingher, în locul oricărei scuze reale.
— Mamă, iar începi…
Dar tanti Maria a ridicat mâna scurt, tranșant, tăind orice încercare de a o întrerupe.
— Nu. Azi termin eu ce am de spus.
A deschis plicul cu mișcări hotărâte și, din el, a scos câteva acte notariale care au foșnit sec.
— Acesta este contractul final. Casa, curtea și toate terenurile au fost trecute pe numele lui Andrei.
Capul lui Andrei s-a ridicat brusc, ca și cum i-ar fi scăpat pământul de sub picioare.
— Mamă… ce?
Adrian a încremenit, cu buzele crăpate de uimire.
— Cum adică?!
— Exact cum ai auzit, a rostit bătrâna fără să clipească. Totul îi aparține lui.
Fața Mirelei s-a stins într-un alb neliniștit.
