Marian a clipit, surprins.
— Da. Nu vreau să stau toată viața aici.
Lenuța i-a privit pe amândoi, cu coatele sprijinite pe masă. Și-a dat seama, fără să-și propună, că nu mai râdea.
În seara aceea au rămas mult la masă. Au vorbit despre lucruri simple, ușor de trecut cu vederea. Despre cum e să fii singur de sărbători. Despre cum, pe internet, toți par fericiți, dar în realitate puțini sunt.
La un moment dat, curentul s-a întrerupt, așa cum se mai întâmpla prin sat.
Casa a rămas în beznă, cu liniștea aceea densă, care face ca totul să pară mai aproape.
— Perfect — a mormăit Lenuța. — Fix acum.
Dar Marian a scos telefonul și a aprins lanterna. O lumină caldă le-a spălat fețele, rotunjind umbrele, îmblânzind colțurile.
Fără filtre.
Fără minciuni.
Iulia a început să râdă, eliberată, ca și când ar fi dat jos o mască.
— Știi ceva? Mă bucur că nu ești cel din poze.
— Și eu mă bucur că nu ești blondă — a răspuns el.
Au râs amândoi, iar râsul le-a legat vorbele mai bine decât orice scuză.
A doua zi dimineață, Lenuța s-a trezit devreme. A prăjit ouă ochiuri și a pus pe masă brânză, așezată cu grijă. Când a intrat în bucătărie, i-a găsit deja vorbind.
Aproape șoptit, ca între oameni care încep să se înțeleagă.
Nu mai era stânjeneală.
— Autobuzul e la șapte fără zece — a spus ea, reamintind ritmul zilei.
Marian s-a ridicat de pe scaun.
— Mulțumesc pentru găzduire.
— Să nu mai vii cu poze mincinoase — l-a mustrat ea, în joacă.
