Marian a zâmbit stingher, dar pentru întâia oară zâmbetul i-a fost curat, fără stratul acela de aparențe.
Iulia îl privea altfel acum. Nu mai era urmă de supărare în ochii ei. Nici vreo umbră de ironie. Parcă îl descoperea pentru prima dată așa cum e — fără poze meșteșugite, fără promisiuni umflate cu aer cald.
Doar un om.
Cu barba ușor încâlcită și ochii obosiți, duși înspre pământ.
— Și dacă n-aș vrea blondă? — a întrebat el încet, cu privirea coborâtă spre masă.
Lenuța s-a oprit din turnat vișinata, cu sticla încă atârnată în aer.
— Apoi ce-ai vrea?
Marian a ridicat umerii, simplu, fără apărare.
O resto si pe aver rig
— Pe cineva adevărat.
Un val de liniște a umplut camera, ca și cum aerul s-ar fi așezat dintr-odată.
Obrajii Iuliei s-au aprins. Pentru prima dată, nu i-a mai păsat că nu e slabă ca în fotografiile cu filtre. Că nu are ochii albaștri. Că, pe farfurie, sandvișul stătea încă pe jumătate mâncat.
— Știi… nici eu nu sunt blondă — a rostit ea încet. — Și nici model.
— Am observat — i-a răspuns el cu un zâmbet care i-a luminat fața.
Lenuța a izbucnit în râs, molipsitor.
— Ei, vedeți? Deja vorbiți ca oamenii normali.
Vișinata și-a făcut treaba. Nu i-a amețit, nu le-a tulburat gândurile, dar le-a topit rușinea ca pe gheața lăsată în soare.
Marian a început să povestească despre munca lui de la depozitul de materiale de construcții din oraș. Salariu decent, cam 4.000 de lei pe lună. O garsonieră cumpărată cu credit. Rate pentru încă zece ani.
— Nu e cine știe ce, dar e muncit cinstit — a spus el, hotărât.
Iulia l-a ascultat atent. Așa ceva nu se vede în niciun filtru. Niciun unghi bun de cameră nu prinde felul în care cineva își poartă viața cu demnitate.
— Eu lucrez la magazinul din sat — a zis ea. — Casieră. Strâng bani să fac școala de asistente.
