„Mamă! Ce ai găsit?”
Maria a ridicat privirea, cu fața udă și ochii mari.
„Apă, mamă… apă.”
Copilul a rămas nemișcat, ca și cum s-ar fi aflat în prezența unui miracol. Apoi a început să râdă. Un râs pur, din toată inima, râsul copiilor buni când simt că lumea a fost bună, chiar și pentru o clipă.
Vecinii au venit unul câte unul. Mai întâi curioși. Apoi tăcuți. Apoi jenați.
Mătușa Ioana s-a dus până la marginea gropii și și-a făcut semnul închinării.
„N-am mai văzut așa ceva aici… de când eram copil.”
În următoarele zile, cu ajutorul mai multor bărbați din sat, au adâncit groapa și au întărit-o cu lemne. S-a creat o fântână adâncă și rece, care nu s-a uscat nici măcar pe căldură. Oamenii au venit cu găleți, iar Maria nu a alungat pe nimeni.
„Ia ce-ți trebuie”, spunea ea. Apa nu este doar a mea.
Odată cu apa, pământul s-a schimbat.
