Boabele au crescut drepte și verzi. Boabele s-au agățat de stâlpi. Dovlecii s-au rotunjit, ca niște promisiuni împlinite. Casa a fost reparată, încet, cu costuri mici, dar cu multă muncă. Acoperișul nu a mai avut scurgeri. Ușa s-a închis.
Maria și-a vândut primele fructe la piața de duminică. Nu s-a îmbogățit. Dar a avut destule. Destul pentru mâncare. Destul pentru haine curate. Destul cât să nu se culce fiicele ei flămânde.
Anii au trecut.
Fetele au crescut. Au învățat să citească. Au învățat că încăpățânarea, atunci când vine din dragoste, nu este un defect.
Iar pământul, uitat de toți, a devenit un loc unde oamenii șopteau:
„Trăiește o femeie care a scos apă dintr-o piatră uscată.”
Maria nu s-a considerat niciodată o minune.
Doar o mamă care a refuzat să renunțe.
Și uneori asta e suficient pentru a schimba lumea.
