Mi s-a rupt ceva înăuntru, cu un zgomot pe care doar eu l-am auzit.
A dat din cap, încet, ca un om care confirmă o poveste pe care n-a vrut s-o creadă niciodată.
— Asta mi-au spus.
Lumea s-a înclinat în jurul meu, podeaua s-a mișcat ca și cum ar fi fost apă, iar eu abia m-am ținut de marginea realității.
În spatele lui a apărut o femeie în vârstă, cu părul cărunt strâns într-un coc dezordonat, ținând o cană în mână. Părea speriată, ca o ființă prinsă pe neașteptate în mijlocul unei povești mult prea mari.
— Danny… cine este? a întrebat ea, fără să se apropie.
El nu și-a desprins privirea de pe mine.
— Mama mea.
Femeia și-a dus mâna la gură, ca să-și oprească un strigăt, sau poate ca să-și așeze uimirea la loc.
Și atunci am început să plâng.
Nu frumos.
Nu controlat.
Plânsul acela n-avea formă sau margini; erau anii de dor, vină și speranță toți deodată, curgând prin mine fără să mă mai întrebe nimic.
Daniel a venit în grabă spre mine și m-a prins înainte să mă prăbușesc de tot, ca și cum în toți anii ăștia brațele lui păstraseră amintirea locului în care mă țineam cândva.
Când m-a îmbrățișat, am regăsit mirosul de detergent amestecat cu lemn umed, mirosul copilăriei lui. Doar că acum era mai înalt decât mine.
— Unde ai fost? am întrebat printre sughițuri. Dumnezeule… unde ai fost?
Daniel a închis ochii câteva clipe, căutând cuvintele undeva departe, înapoi, pe o axă a timpului care ne rănise pe amândoi.
