În prag stătea un bărbat.
Cu părul închis la culoare și umerii ușor aduși, de parcă viața îl învățase să se strângă în el și să ocupe cât mai puțin loc pe lume.
Avea ochii tatălui lui.
Când m-a privit, mi s-a tăiat răsuflarea.
O parte din mine îl recunoscuse deja, cu o clipă înainte ca mintea să prindă din urmă ceea ce inima știa.
Bărbatul a rămas înțepenit câteva secunde, prins între prag și aerul greu al așteptării.
Apoi a spus încet, ca și cum ar fi încercat un cuvânt după ani întregi de tăcere:
O resto si pe aver rig
Doamne Dumnezeule.
Era vocea unui copil care nu dispăruse niciodată, doar se ascunsese cumva într-un trup de adult.
Am început să tremur atât de tare, încât a trebuit să mă sprijin de balustrada ruginită a pridvorului, ca să nu mă prăbușesc sub greutatea acelui cuvânt.
Numele mi-a țâșnit din piept ca o rană care se redeschide și, pentru o clipă, m-a ars până în oase.
El a coborât o treaptă.
De parcă și el se temea că, dacă vine prea repede, clipa asta se va sparge ca sticla sub pași grăbiți.
— Chiar ești tu? am șoptit, ca să nu stric nimic din ceea ce abia se întâmpla.
În ochii lui s-au strâns lacrimile numaidecât, lucind ca două monede vechi scăldate în lumină.
— Am crezut… am crezut că ai murit.
