Bărbatul abia apucă să-și șteargă de pe pantaloni mâinile murdare de ulei, când a văzut cum lumini albastre, tăioase, se reflectă pe pereții răvășiți ai garsonierei.
Se numea Gheorghe Ionescu. Avea cincizeci și opt de ani atunci, cu spatele încovoiat de munca dintr-un atelier de metal de la marginea Bucureștiului.
Polițiștii n-au întrebat nimic. Au intrat, au scotocit, au răsturnat patul copilului și au ridicat salteaua aceea subțire.
— Uite! — strigă unul, fluturând un plic.
În plic erau bani.
Mai mulți decât văzuse Gheorghe vreodată.
O resto si pe aver rig
Cu o zi înainte, proprietarul atelierului anunțase lipsa unei sume mari, aproape 40.000 PLN. Cineva trebuia să răspundă. Iar Gheorghe era ținta cea mai ușoară: singur, sărac, fără o familie „adevărată”.
Copiii plângeau. — Tata, nu te duce…
Dar nimeni nu i-a ascultat.
Procesul a fost scurt. Apărător din oficiu, martori mincinoși, un angajator respectat.
Judecătorul n-a ridicat ochii din dosar când a citit sentința: închisoare pe viață.
Gheorghe n-a spus nimic.
A aruncat doar o privire către banca pe care doi copii stăteau lipiți, ținându-se de mână.
