Apoi ușa s-a închis.
Anii au trecut greu și egali, unul după altul. În închisoare, Gheorghe a îmbătrânit repede. Muncea în atelier, reparând scaune, mese, orice îi puneau paznicii în față. Nu cerea nimic. Nu se plângea.
În fiecare noapte, înainte să adoarmă, șoptea aceleași nume: Andrei și Matej.
Nu știa ce se întâmplase cu ei.
Copiii fuseseră duși într-o familie de plasament. S-au mutat, apoi s-au mutat din nou. Au dormit în paturi străine, au mâncat mese reci și au învățat repede că lumea nu e dreaptă.
Dar nu au uitat.
La șaisprezece ani, Andrei a fost primul care a spus: — Tata nu a furat. Știu asta.
Matei a dat din cap. Nu ar face niciodată așa ceva.
Au ajuns adulți. Au muncit. Unul s-a angajat mecanic, celălalt a mers la o școală de jandarmerie. Nu pentru putere, ci pentru adevăr.
Au adunat documente. Au căutat foști colegi. Au stat de vorbă cu un contabil bătrân, pensionar, care, într-o seară, le-a spus cu voce tremurândă că banii fuseseră plimbați prin firmă ca să acopere niște datorii.
Au găsit și dovezi. Un document vechi, uitat într-un sertar.
Când s-au prezentat în instanță, după douăzeci de ani, în sală a fost liniște. Doi tineri, îmbrăcați modest, au cerut reluarea procesului lui Gheorghe Ionescu.
Judecătorii au citit. Au recitit. Au cerut explicații.
Șeful, acum bătrân și bolnav, a demisionat. A mărturisit totul.
În ziua în care s-a anunțat verdictul definitiv, Gheorghe a fost adus în sala de judecată însoțit de un gardian. Părul îi era cărunt, mâinile îi tremurau, iar ochii îi erau obosiți.
