Nu mai râdeau zgomotos.
Nu mai provocau scandaluri.
Unul dintre ei refuza să rămână singur într-o cameră, de parcă pereții ar fi avut umbre care mușcă.
Un altul urla noaptea, prins în coșmaruri fără sfârșit.
Al treilea a dispărut din țară, la scurt timp, ca și cum ar fi vrut să lase totul în urmă.
Niciunul nu s-a mai întors la ce fusese.
Între timp, el venise acasă.
În apartament, liniștea atârna grea.
Soția lui stătea lângă fereastră, cu privirea dusă undeva departe, într-un loc unde nu exista siguranță.
Când a intrat, ea nici nu a ridicat capul.
Părea că uitase cum e să te simți apărat.
El s-a apropiat încet și a lăsat pe masă o pungă cu pâine caldă și cozonac de la brutăria ei preferată.
Un gest mic.
Un ecou din vremea de dinainte.
Femeia s-a uitat lung la el.
— De ce te-ai întors? a întrebat, aproape în șoaptă.
El a tăcut o clipă, căutând cuvintele.
— Pentru că nu te-am uitat niciodată.
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
Pentru prima dată, după mult timp, cineva o vedea așa cum era: un om, nu o ruină.
Zilele au curs greu, ca nisipul gros printr-o clepsidră spartă.
Abia dacă vorbea.
Se speria la cel mai mic zgomot.
Noaptea se trezea plângând.
El a rămas lângă ea.
Fără întrebări.
