Cei doi oameni care i-au găsit au făcut un pas înapoi aproape în același timp, speriați de ceea ce vedeau.
Unul a dus instinctiv mâna la gură, încercând să-și țină în frâu șocul.
Celălalt, cu degetele tremurând, a scos telefonul și a sunat la poliție.
Cei trei încă mai respirau.
Dar pădurea îi sfârtecase pe dinăuntru.
Slăbiți, murdari, cu frica înfiptă adânc în oase, nu mai aveau nimic din aroganța băieților de bani gata care goneau în mașini scumpe și își băteau joc de suferința altora.
Privirea le era stinsă.
Ochii le fugeau haotic, de parcă între crengile copacilor se mai pândea încă ceva cumplit, pe care doar ei îl vedeau.
Când au ajuns ambulanțele și echipajele de poliție, niciunul nu a fost în stare să spună două propoziții legate.
Doar tremurau.
Și repetau, cu buzele albite de groază:
— Lăsați-ne să plecăm… vă rugăm…
Polițiștii au încercat să afle cine și de ce le făcuse una ca asta.
Dar răspunsurile nu au venit. Doar tăceri groase și frânturi incoerente.
În oraș, vestea s-a întins ca focul pe paie.
Pe la colțuri se șușotea.
Unii ziceau că e răzbunare.
Alții, că Dumnezeu i-a ajuns din urmă.
O resto si pe aver rig
Dar cei mai mulți știau bine cine erau și ce lăsaseră în urma lor, an după an.
Nu era prima dată când spărgeau vieți și liniști.
Până atunci însă, banii, relațiile și părinții cu influență îi trăseseră mereu pe linie moartă, ca și cum nimic nu li s-ar fi putut întâmpla.
De data asta, ceva se fisurase în echilibrul lor fals.
După câteva zile, i-au externat din spital.
Însă oamenii de pe stradă nu-i mai recunoșteau.
Nu-i mai vedeai prin oraș.
