Fără să o împingă să povestească, fără graba de a „repara”.
Îi făcea ceai.
Ședea alături, în liniștea care vindeca mai bine decât orice cuvânt.
Încet-încet, ea a început să revină la viață.
Într-o dimineață, l-a întrebat dacă poate da o fugă până la piață.
Altă dată, a zâmbit la auzul unui cântec vechi la radio.
Și, într-o seară, a deschis singură geamul și a rostit, cu o pauză plină de aer proaspăt:
— Parcă iar miroase a viață.
El a închis ochii o clipă.
Atunci a înțeles limpede că răzbunarea nu fusese finalul adevărat.
Finalul adevărat era acesta: femeia de lângă el începea, pas cu pas, să trăiască din nou.
Au mai trecut câteva luni și au plecat din oraș.
Au cumpărat o casă mică, la marginea unei comune liniștite, pe undeva prin Bucovina.
Nu avea nimic ostentativ.
Dar avea tihnă.
Aer curat.
Și o curte plină de flori, care foșneau blând seara.
Într-una din serile de toamnă, stăteau amândoi pe prispă, cu câte o cană de ceai fierbinte în mâini.
Femeia s-a uitat la el și a întrebat în surdină:
— Știi ce doare cel mai tare?
— Că oamenii răi cred mereu că nu vor plăti niciodată pentru ce fac.
El a privit spre liziera întunecată, tăcută, de la marginea satului.
Apoi a răspuns, liniștit:
— Toți plătesc. Mai devreme sau mai târziu… toți plătesc.
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.
