Eleonora a simțit cum genunchii i se înmoaie. Pentru o clipă a crezut că visează, că mintea îi joacă feste după atâția ani de dor, rugăciuni și întrebări fără răspuns. O lacrimă i-a alunecat pe obraz, dar nu a șters-o. A vrut să simtă totul așa cum era: adevărat, viu, neașteptat.
Lia a pășit spre ea și, fără nicio ezitare, a strâns-o în brațe. A urmat o îmbrățișare tăcută, lungă, de parcă timpul ar fi trebuit recuperat. Roxana și Claudia s-au apropiat și ele, iar Eleonora s-a trezit cuprinsă de cele trei femei pe care, cu ani în urmă, le găsise tremurând lângă un tomberon. Acum miroseau a parfum scump și aveau priviri pline de încredere, nu de teamă.
— Intrați, fetelor, a reușit să spună Eleonora, abia șoptit.
Au intrat în casă cu pași liniștiți. Eleonora le-a privit cu ochii umezi, iar ele au privit în jur ca niște fiice care se întorc acasă după o viață întreagă. Claudia a văzut pe perete o fotografie veche a Eleonorei cu soțul ei, într-un costum simplu, de căsătorie.
O resto si pe aver rig
— A fost un om bun…, a spus în șoaptă Eleonora, fără să fie întrebată. Nici n-a apucat să știe ce făceam… și mă întreb și azi dacă ar fi fost mândru sau supărat pe mine.
— Ar fi fost mândru, a răspuns Roxana cu fermitate. Oricine ar fi fost mândru.
Lia a pus plicul alb pe masa din sufragerie și l-a împins ușor spre Eleonora.
— Înainte să-l deschideți, trebuie să vă spunem ceva, a continuat ea. N-a fost ușor. După ce am dispărut, un ONG din Cluj ne-a găsit și ne-a dus într-un centru. Acolo au aflat că suntem bune la școală. Ne-au dat șansa să învățăm, să ne vindecăm și să ne ridicăm. Dar… fără dumneavoastră, nu am fi supraviețuit până atunci.
Eleonora a deschis plicul cu mâinile tremurânde. Înăuntru era un contract de donație și un set de acte.
— Ce e asta? a întrebat ea, neîncrezătoare.
