— Cheile unui cămin de bătrâni privat, a zis Claudia. Unul special. Pentru persoane singure, fără ajutor… dar nu un azil. Un loc frumos, cald, unde oamenii trăiesc cu demnitate. L-am cumpărat în numele dumneavoastră. Acolo veți decide regulile, meniul, personalul și cine va fi primit.
Eleonora a rămas fără cuvinte. Se uita când la ele, când la acte.
— Nu pot să primesc așa ceva…, a murmurat ea.
— Ba da, a rostit Lia hotărât. Ați spus cândva că oamenii cu adevărat buni nu așteaptă răsplată, iar noi am învățat asta de la dumneavoastră. Dar știți ce am învățat mai târziu? Că oamenii buni merită, totuși, să fie răsplătiți.
Claudia și Roxana au scos dintr-o cutie mai mică fotografii printate: trei adolescente îmbrăcate în uniforme școlare, apoi absolvente cu robe, apoi în spitale și instituții medicale, zâmbind în halate impecabile.
— Suntem asistente medicale, a spus Roxana, mândră. Toate trei. Lucrăm în spitale diferite, dar avem același plan: începem un proiect de ajutorare pentru copii abandonați. Iar dumneavoastră sunteți modelul.
Eleonora a rupt în sfârșit tăcerea, lăsând vocea să-i tremure fără rușine.
— V-am ajutat pentru că erați copii… pentru că mi-a fost milă… nimic mai mult.
— Nu — a spus Lia — ne-ați iubit fără să cereți nimic în schimb. Asta e mai mare decât mila.
Femeia a început să plângă, iar lacrimile de pe obraji i se amestecau cu un zâmbet stins, dar curat. S-a ridicat, le-a luat pe rând de mână și a spus:
— Dacă vreți să mă răsplătiți, răsplătiți-mă cu o promisiune: să nu lăsați niciun copil să creadă vreodată că e singur.
