…și-a mutat privirea spre soțul meu.
Pentru prima dată de când o cunoșteam, o vedeam pe Elena palidă la față.
— Du-te până la baie cu mine, acum, a spus ea încet.
Am simțit cum mi se strânge stomacul. În sufragerie era cald, mirosea a sarmale și friptură, televizorul mergea încet pe fundal, iar familia lui continua să vorbească în turcă de parcă nimic nu se întâmpla.
M-am ridicat încercând să par calmă.
Soțul meu s-a uitat scurt la mine.
— Totul bine?
— Da… merg puțin până la baie.
Elena aproape m-a tras după ea pe hol. În clipa în care a închis ușa, s-a întors spre mine și a spus direct:
— Ei vor să te facă să semnezi niște acte.
Am rămas fără aer.
— Ce acte?
— Vorbesc despre apartament… despre datorii… și despre faptul că totul o să fie trecut pe numele tău.
Am început să râd nervos.
— Nu are cum. Cred că ai înțeles greșit.
Elena a clătinat din cap.
— N-am înțeles greșit. Soțul tău i-a spus mamei lui că banca îl caută pentru niște datorii mari. Și că dacă apartamentul și creditul sunt pe numele tău, el scapă.
Mi s-au înmuiat picioarele.
Nu mai auzeam nimic. Parcă îmi țiuiau urechile.
O resto si pe aver rig
— Nu… nu e posibil…
— Mai e ceva, a spus Elena încet. Vorbeau și despre faptul că tu „nu pricepi nimic” când ei discută în turcă. Râdeau de asta.
Acolo m-a lovit cel mai tare.
Nu doar minciuna.
Toți anii în care am stat la mesele alea zâmbind ca o proastă, crezând că fac parte din familie.
Mi-au dat lacrimile instant.
Elena m-a prins de umeri.
— Ascultă-mă bine. Nu spune nimic acum. Fii calmă. Dar să nu semnezi nimic. Nimic.
Am tras aer adânc în piept și am ieșit din baie ca un robot.
Când m-am întors la masă, soțul meu zâmbea.
— Uite, chiar voiam să vorbim despre ceva important, a spus el.
Atunci am știut.
