Elena avusese dreptate.
Soacra mea a scos imediat un dosar din geantă.
— Sunt doar niște hârtii pentru bancă, să rezolvăm mai repede cu apartamentul.
Îmi tremurau mâinile pe sub masă.
Soțul meu vorbea calm, dulce, exact ca atunci când încerca să mă convingă de ceva.
— E doar o formalitate. Semnezi și gata.
M-am uitat la el lung.
Omul cu care dormisem în același pat cinci ani.
Omul pentru care muncisem overtime ca să strângem bani de avans.
Omul care îmi spunea mereu „noi suntem o echipă”.
Și atunci am văzut adevărul.
Nu eram o echipă.
Eram soluția lui.
Am luat dosarul în mână și l-am deschis.
Nu înțelegeam toate detaliile juridice, dar am văzut suficient: credite, sume uriașe, garanții, datorii.
Peste 280.000 de lei.
Pe numele meu.
Am ridicat încet privirea.
— Tu vorbești serios?
El a încercat să zâmbească.
— Iubito, te agiți degeaba…
— De cât timp plănuiți asta?
În cameră s-a făcut liniște.
Soacra mea a început să vorbească repede în turcă.
De data asta, Elena a tradus direct:
— Zice că oricum sunteți căsătoriți și că „o soție bună își ajută bărbatul”.
M-am ridicat în picioare.
Nu mai tremuram.
Nu mai plângeam.
Pur și simplu mă săturasem.
— Atunci să vă ajute ea, am spus arătând spre mama lui.
Soțul meu s-a înroșit instant.
