Pe ecran, Alexandru apărea în biroul nostru de acasă.
Purta cămașa bleumarin pe care o alegea mereu la întâlniri decisive. În spatele lui, biblioteca din living și fotografia de la nuntă completau cadrul.
Preț de o clipă, am uitat că nu mai e printre noi.
Părea atât de viu, încât m-a sfâșiat pe dinăuntru.
Privirea lui s-a fixat direct în cameră.
— Dacă vedeți acest mesaj, înseamnă că nu mai trăiesc. Și mai înseamnă că mama mea face exact ce bănuiam că va face.
Biserica a amuțit.
Doamna Victoria și-a încleștat maxilarul.
— Alexandru… ce glumă proastă e asta? a mormăit.
Vocea lui a mers mai departe, neclintită.
— Mamă, dacă ai îndrăznit s-o numești pe Irina „incubator”, atunci nu meriți nici măcar să-i rostești numele.
Un murmur a străbătut toată biserica.
Bianca a pășit înapoi, brusc.
Alexandru a ridicat spre obiectiv un dosar.
— Mai întâi: testul ADN pe care îl aveți e fals. L-am refăcut personal acum trei luni, după ce am aflat că cineva încerca să mituiască un laborator.
Adrian a desfăcut repede una dintre serviete și a scos documente ștampilate.
— Actele originale, a rostit cu voce tare. Semnate și autentificate.
Toate privirile s-au întors către doamna Victoria.
O resto si pe aver rig
Chipul ei se făcuse ca varul.
— Minte! a izbucnit. Totul e inventat!
Alexandru a continuat calm:
— Și pentru că știam până unde poate ajunge propria mea familie, am schimbat testamentul acum două luni.
În clipa aceea, Bianca a scăpat verigheta.
Inelul a lovit marmura cu un clinchet sec.
Eu abia dacă mai respiram.
— Casa din Pipera, toate conturile personale, acțiunile mele și drepturile asupra firmei merg exclusiv către soția mea, Irina Dumitrescu, și către fiul nostru.
