Adrian era convins că are dreptul să-i controleze banii. Asta nu era o părere trecătoare, ci o credință cu care își începea și își termina orice discuție.
Programul.
— Lucrezi prea mult.
— Pentru că am un job.
— Te vezi prea des cu prietenele.
— Pentru că am prietene.
— Nu gătești suficient.
— Pentru că nu sunt bucătăreasă.
Fiecare replică de-a ei îl aprindea și mai tare, ca și cum simplul fapt că răspundea ar fi fost o insultă.
O resto si pe aver rig
Într-un final, Adrian a scos cardul din buzunar, l-a ridicat ostentativ și l-a făcut să lucească în lumină.
— Îl vei primi când vei începe să te comporți ca o soție adevărată.
Ana a avut pentru o clipă senzația că în fața ei nu mai este omul pe care îl cunoscuse. Tot ce îi ieșea pe gură era străin, rece, calculat.
— Sunt banii mei.
— Cum adică greșit?
— În familie totul este comun.
— Atunci unde sunt banii tăi?
O secundă de tăcere. Apoi un zâmbet care a înghețat aerul dintre ei.
— Nu contează.
Ana a făcut un pas mai aproape, cu răsuflarea tăiată.
— Câți bani ai luat din cont?
— Nu țin minte.
Atunci s-a luminat telefonul lui. O notificare bancară i-a pâlpâit pe ecran. În fracțiunea aceea scurtă, Ana a prins suma cu coada ochiului: 23.000 lei.
Simțind cum i se taie picioarele, a șoptit abia auzit:
— Adrian… Ce ai făcut?
El a stins displayul imediat, dar era prea târziu. Văzuse.
— Ai luat douăzeci și trei de mii de lei?!
— Nu ridica tonul.
— Erau economiile mele!
