Războiul a început cu mult timp în urmă. Până acum, l-am purtat singur.
Am înghițit în sec, simțind frica urcându-mi în gât. Umbra lui se mișcă în spatele ușii. Știam acești pași. Știam ce vrea să spună când bătea nervos cu piciorul. Îi cunoșteam respirația.
Doctorul nu m-a grăbit. El nu a împins. A așteptat.
Mi-am prins telefonul mai strâns sub pătură. Degetele îmi tremurau, dar pentru prima dată în ultimii ani mintea îmi era limpede. Pe ecran erau dovezi. Vestea. Înregistrări audio. Amenințările șopteau noaptea pentru ca vecinii să nu audă. Fotografii cu mine acoperite de vânătăi, făcute de el „ca să-mi învețe o lecție”.
O resto si pe aver rig
„Nu am căzut”, am spus în cele din urmă. Vocea mea era răgușită, dar clară. — M-a bătut.
Doctorul a închis ochii pentru o secundă, apoi a dat din cap de parcă ar fi știut deja răspunsul.
— Te voi ajuta, spuse el simplu. „Dar trebuie să fii pregătit.”
