A apăsat un buton de pe tabletă și în câteva minute camera s-a umplut de oameni. O asistentă, un alt medic, un polițist în uniformă. Ușa s-a deschis și soțul meu a intrat în grabă, cu fața îngrijorată arătându-se din nou.
“Ce se întâmplă? De ce este poliția aici?” întrebă el prefăcându-se că spune ceva.
Mi-am scos telefonul de sub pătură și l-am întins polițistului.
— Pentru că este adevărat, am spus. — Și pentru că m-am săturat de tăcere.
Masca i-a căzut complet. A fost prima dată când l-am văzut speriat.
Au fost ore lungi. Mărturie. Întrebări. Fotografii realizate de specialiști. Fiecare vânătaie, fiecare os rupt a devenit o dovadă. Telefonul i-a fost confiscat. Mesajele au fost citite cu voce tare.
Nu mai avea nimic de spus.
În acea seară a fost scos din spital cu cătușe. Nu am avut grijă de el. M-am uitat pe fereastră în curtea spitalului, unde câțiva copaci se legănau ușor în vânt. Pentru prima dată aerul părea respirabil.
Următoarele zile au fost grele. Am aflat că nu am economii. El controla totul. Cărțile mele. Salariul meu. Chiria mea. Dar o asistentă m-a ajutat să ajung la un centru pentru femei. Cameră mică, pat curat, ceașcă fierbinte de ceai. Era tot ce aveam. Și asta a fost de ajuns.
