Pe ecran, Alexandru stătea în biroul de acasă.
Purta aceeași cămașă bleumarin pe care o alegea de fiecare dată când avea întâlniri importante. În spatele lui, biblioteca din living se profila clar și, lângă ea, fotografia noastră de la nuntă.
Pentru o clipă am uitat că nu mai trăia.
Părea atât de viu, încât m-a durut fizic.
El își ridică privirea și o fixă direct în cameră.
— Dacă vedeți acest mesaj, înseamnă că nu mai sunt în viață. Și mai înseamnă că mama mea încearcă exact ce știam că va încerca.
O resto si pe aver rig
În biserică se așternu o liniște tăioasă.
Doamna Victoria își încordă maxilarul.
— Alexandru… ce glumă proastă e asta? murmură ea.
Dar vocea lui continuă, neclintită.
— Mamă, dacă tocmai ai numit-o pe Irina „incubator”, să știi că nu meriți nici măcar să-i rostești numele.
Un murmur lung trecu ca un val prin toată biserica.
Bianca făcu un pas înapoi.
Alexandru luă un dosar și îl ridică, astfel încât camera să îl vadă.
— În primul rând, testul ADN pe care îl aveți este fals. Am făcut eu unul, personal, acum trei luni, după ce am aflat că cineva încerca să mituiască un laborator.
Adrian desfăcu în clipa aceea una dintre serviete și scoase mai multe documente ștampilate.
— Aici sunt actele originale, spuse el răspicat. Semnate și autentificate.
Toate privirile se întoarseră spre doamna Victoria.
Fața ei se făcu ca varul.
— Minte! izbucni ea. Totul e inventat!
Alexandru își păstră tonul calm:
— Și pentru că știam cât de departe poate ajunge propria mea familie, am schimbat testamentul acum două luni.
Bianca scăpă verigheta din mână.
Inelul lovi marmura cu un clinchet aspru.
Eu stăteam nemișcată, abia respirând.
— Casa din Pipera, toate conturile mele, acțiunile și drepturile asupra firmei merg exclusiv către soția mea, Irina Dumitrescu, și către fiul nostru.
