— Vărul tău știa?
A încuviințat din cap, încet.
— El m-a ajutat să dispar.
Mi-au țâșnit cuvintele, necontrolat:
— Să dispari?! M-ai lăsat să te îngrop!
Câțiva pasageri s-au întors să ne privească. Alex mi-a prins mâna, ușor.
— Vorbește mai încet.
Mi-am tras mâna brusc.
— Nu mă atinge!
Durerea s-a aprins în mine și s-a transformat într-o furie crudă, atât de repede încât nu m-am mai recunoscut.
— M-ai privit plângând la altar și ai lăsat să se întâmple tot?!
Ochii lui erau roșii, arși de nesomn ori vinovăție.
— Nu trebuia să fii implicată.
— Prea târziu pentru asta!
A urmat o pauză grea, ca un perete între noi.
Apoi, cu un glas abia auzit, a spus:
— În ziua nunții, cineva a încercat să mă omoare.
Am înlemnit.
— Nu a fost infarct.
Autobuzul a sărit într-o groapă și corpul meu a tresărit odată cu scaunul.
Alex a aruncat o privire scurtă spre ceilalți pasageri, ca să se asigure că nimeni nu ascultă, apoi a continuat:
— Un paramedic și un doctor au fost plătiți. Au declarat decesul înainte să ajung la spital. Totul era pregătit.
— De cine?
Fața i s-a întunecat, ca și cum un nor ar fi trecut peste el.
— De tatăl meu.
Un fior rece mi-a coborât pe șira spinării.
