Alex și-a tras șapca mai adânc pe frunte și a privit înainte, cu maxilarul încleștat, ca și cum orice mișcare i-ar fi putut da de gol intențiile.
— Dacă țipi sau cobori acum din autobuz, o să mă găsească înainte să-ți pot explica.
Mi s-a tăiat respirația.
Mâinile îmi tremurau atât de tare, încât telefonul aproape mi-a scăpat din palmă.
— Tu… tu ai murit.
— Nu. Dar cineva avea nevoie ca toată lumea să creadă asta.
Mi s-a făcut brusc greață, ca și cum podeaua s-ar fi deplasat sub picioarele mele.
Autobuzul luneca tăcut pe șoseaua întunecată, iar ceilalți pasageri, cu căștile pe urechi sau cu ochii închiși, nu aveau habar că lumea mea se spărgea pentru a doua oară într-o singură săptămână.
L-am privit cu atenție, încercând să-mi conving mintea că ceea ce văd e real.
Era acolo aceeași cicatrice mică, sub bărbie.
Aceiași ochi care mă linișteau altădată.
Aceeași voce pe care aș fi recunoscut-o oriunde.
— Explică-mi acum — am șoptit cu dinții strânși. — Acum.
A închis ochii pentru o clipă.
Părea stors de puteri.
Mai bătrân, parcă.
O resto si pe aver rig
— Numele meu adevărat nu este Alex Marinescu.
Am încremenit, fiecare mușchi încordat.
— Familia mea deține mai multe firme mari în București și Cluj. Tatăl meu e încurcat de ani de zile în afaceri murdare: spălare de bani, contracte umflate, oameni cumpărați.
L-am privit fără să clipesc, ca și cum orice tresărire ar fi putut sfâșia valul subțire al realității.
— Și eu ce legătură am cu asta?
— Pentru că, acum doi ani, am găsit documente. Dovezi. Și am vrut să merg la poliție.
Am simțit cum piesele încep, în sfârșit, să se așeze: de ce evita mereu discuțiile despre familie.
De ce nu voia poze postate online.
De ce schimba subiectul ori de câte ori trecutul îi atingea numele.
