S-a oprit.
Pentru prima dată, nu mai eram victima ei.
„Dă-mi drumul”, a șoptit, dar în glasul ei nu mai era aceeași siguranță.
Am ridicat privirea și i-am schițat un zâmbet slab.
„Nu mai merge, Rodica.”
A clipit des, neîndemânatică.
„Ce tot spui?”
Am scos telefonul și am atins ecranul. În câteva secunde, din buzunarul hanoracului s-a auzit propria ei voce: jigniri, amenințări, ordine — toate înregistrate, toate fără ocol.
Chipul i s-a transformat într-o fracțiune de secundă.
„Ce e asta?!”
„Adevărul”, i-am răspuns, păstrând calmul.
În același moment, soneria ușii a început să bată.
Puternic. Insistent.
Rodica a rămas nemișcată.
Am mers către ușă fără grabă și am deschis.
În prag era tata. Însoțit de o mașină de poliție, care stătea lângă trotuar.
Iar puțin în spatele lor, prietena mea, avocata, stătea cu brațele încrucișate, urmărind scena.
