N-am apucat să rostesc nimic.
Rodica a pășit încet, măsurat, parcă dorind să prelungească clipa. Ochii ei mă percheziționau din cap până-n picioare, dar nu cu grijă — cu dispreț.
„Iar ai întârziat”, a spus, tăiosă.
Am făcut din umeri, încercând să par obosită, la fel cum o făcea Violeta de obicei.
„Am avut treabă.”
O resto si pe aver rig
Abia terminasem replica când palma a venit brusc. Nu a fost o lovitură cruntă, dar a fost suficientă ca să-mi confirme toate cuvintele surorii mele. M-am menținut în picioare și nu am scos niciun zgomot.
În interior însă, sângele îmi clocotea.
„Nu răspunzi obraznic”, a continuat ea. „Ai uitat regulile?”
Mi-am lăsat capul în jos. Nu din frică… ci pentru că știam că trebuie să joc rolul până la capăt.
Rodica a zâmbit, satisfăcută.
„Așa te vreau.”
M-a pus să strâng masa, deși eu nu mâncasem nimic. Apoi, cu un ton aproape gingășie falsă, mi-a spus cât sunt de inutilă, cât de norocoasă ar trebui să fiu că „m-a primit în casa ei”. Fiecare frază era o nouă lovitură, o umilire calculată.
Dar reportofonul era pornit.
Și eu rezistam.
La un moment dat, a încercat să mă apuce de păr. Reflexul meu a fost mai iute decât gândul. I-am prins mâna în aer.
