„Bună seara”, a spus unul dintre polițiști, simplu.
Rodica a izbucnit imediat în lacrimi.
„Nu e ce pare! Ea minte! Mereu—”
„Ajunge”, a tăiat tata, cu o voce pe care n-o mai auzisem niciodată înainte.
Am observat cum se uită la mine… dar nu la mine cu adevărat. Se uita la „Violeta”.
Pentru prima dată, părea că o vede cu adevărat.
În liniștea care a urmat, am scos reportofonul și i l-am înmânat.
„Ascultă.”
Minutele care au urmat au părut cele mai lungi din viața mea.
Rodica a încercat să se apere, să întoarcă situația, să își găsească scuze. Dar dovezile erau acolo, clare și fără posibilitate de reinterpretare.
Polițiștii au dus-o.
Tata a tăcut mult timp. Apoi s-a apropiat și m-a cuprins în brațe.
„Iartă-mă”, a șoptit el.
Nu am știut dacă se ruga pentru mine… sau pentru Violeta.
A doua zi dimineață, când m-am întors acasă, sora mea m-a privit cu ochi mari, plini de teamă.
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.
