O rudă de-a lor, tăcută până atunci, a găsit cuvintele înaintea tuturor:
— Știu despre bursa asta. Nu o primește oricine. E ceva mare.
Victor a încremenit o clipă, apoi i s-a înmuiat privirea.
— Asta… e impresionant, a murmurat, parcă rușinat.
Dar Mara nu terminase.
— Casa asta e frumoasă. Masa e frumoasă. Totul e frumos… dar nu înseamnă nimic dacă nu știți să respectați oamenii, a spus ea, fără să ridice vocea.
Și atunci a adăugat ceva care m-a făcut să-mi țin respirația.
— Tata era mândru de mama. Întotdeauna. Și ar fi fost dezamăgit de voi.
Cuvintele ei s-au prăbușit în încăpere ca niște pietre grele.
Elena s-a ridicat brusc și a ieșit din cameră, fără să privească înapoi.
Victor a mai rămas câteva secunde pe loc, căutând o replică care nu a mai venit… apoi s-a ridicat și a plecat după ea, la fel de tăcut.
Nu ne-au mai oprit.
Nu ne-au mai privit.
Am ieșit din casa aceea cu capul sus pentru prima dată. Pașii mei, de obicei sfioși, aveau o siguranță pe care nu mi-o știam. Ușa s-a închis în urma noastră, iar aerul de afară a făcut loc unei ușurări pe care o așteptasem de mult.
În mașină, Mara s-a întors spre mine cu ochii limpezi.
— Te-ai supărat pe mine? m-a întrebat, aproape în șoaptă.
