Am zâmbit, cu inima plină.
— Nu, puiule. Ai spus exact ce trebuia, am răspuns.
Și chiar așa era.
Pentru prima dată… nu m-am mai simțit mică. Nu m-am mai strâns în mine, ca și cum ar trebui să-mi cer scuze pentru cine sunt. Din contră, în glasul ei am auzit curajul pe care mi l-am dorit mereu.
Seara, acasă, în liniștea noastră, Mara a venit lângă mine și și-a rezemat capul de umărul meu.
— Crezi că tata ne-a văzut azi? a întrebat ea, cu aceeași blândețe.
Am ridicat mâna și i-am mângâiat obrazul cald.
— Da. Și cred că a fost foarte mândru de tine, i-am spus fără ezitare.
EA a zâmbit, scurt, dar din tot sufletul, iar în zâmbetul acela am simțit cum se reașază totul în locul potrivit.
Și în acel moment… am înțeles ceva simplu, dar puternic:
Nu munca te definește.
Nu hainele.
Ci felul în care iubești.
Și felul în care lupți… pentru cei care contează.
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.
