Mara nu tremura.
Nici măcar nu se bâlbâia.
Stătea dreaptă, liniștită. O liniște care, pentru vârsta ei, părea aproape neverosimilă. Era calmă. Mult prea calmă pentru o fată atât de tânără.
— Spuneți că mama mea e „doar” femeie de serviciu, a rostit ea, clar și fără ezitare. Dar fiecare noapte în care ea muncește înseamnă că eu pot să merg la școală. Înseamnă că avem lumină, mâncare… și o viață.
Nimeni nu mai respira.
Mara a așezat o foaie pe masă, cu grijă, chiar în fața Elenei.
O resto si pe aver rig
— Asta este pentru voi, a spus ea simplu.
Elena a luat hârtia cu o mirare nedisimulată, ca și cum nu înțelegea ce vede.
— Ce e asta? a întrebat, încet.
— Bursa mea, a răspuns Mara, la fel de calmă.
Victor s-a aplecat peste masă, încercând să prindă din ochi literele.
— Ce bursă? a întrebat el, cu o curiozitate stingheră.
— Bursă completă la liceu, a continuat ea limpede. Am obținut-o pentru că am învățat. Pentru că mama mea nu a renunțat niciodată la mine. Nici când era obosită, nici când i se închideau ochii de somn, nici când nu mai avea putere.
Tăcerea s-a făcut grea, aproape apăsătoare.
Elena citea. Citea cu atenție, rând după rând, și totuși nu mai scotea niciun cuvânt.
