Toți văzuseră lovitura.
Iar camerele de supraveghere înregistraseră totul, fără echivoc.
La spital, medicii m-au dus direct în sala de operație.
Tata a rămas pe hol, paralizat de așteptare.
Costumul lui era pătat cu sângele meu, iar el nu se clintea.
Ore la rând nu s-a ridicat de pe scaun.
Când doctorul a ieșit, tata aproape s-a prăbușit în fața lui, agățându-se de primul cuvânt.
— Fiica mea?
Doctorul a tras aer adânc în piept, căutându-și cuvintele.
— A fost la limită. Dar trăiește.
Ochii tatei s-au umplut pe loc de lacrimi, ca un baraj care cedează.
— Copilul?
Doctorul a zâmbit obosit, cu umerii lăsați.
— Și el trăiește. Aveți un nepot puternic.
Atunci tata a început să plângă de-a binelea.
Și-a îngropat fața în palme, un om strivit de propriile-i greșeli.
Când m-am trezit, stătea lângă patul meu.
Părea mai bătrân.
Ca și cum zece ani trecuseră peste el într-o singură noapte.
S-a ridicat încet, atent la fiecare gest.
— Ana… iartă-mă.
Am întors privirea, căutându-mi puterea.
Ani întregi visasem clipa asta.
Dar acum eram prea obosită ca să mai pot urî pe cineva.
— De ce? am întrebat, abia auzit.
El și-a șters ochii cu dosul palmei, ca un copil prins cu minciuna.
— Pentru că am fost prost. Pentru că am crezut că banii și numele familiei sunt mai importante decât fericirea ta.
