Judecătorul Victor Marinescu a țâșnit în picioare atât de brusc, încât scaunul s-a răsturnat peste podea în spatele lui.
Pentru o clipă nu mai era judecător.
În fața tuturor, era doar un tată care își vedea fiica prăbușită într-o baltă de sânge.
— Chemați ambulanța! ACUM! a izbucnit el, cu vocea spartă.
În sală s-a făcut o liniște înfiorătoare.
Mariana a făcut un pas înapoi, palidă ca varul.
— Eu… eu n-am vrut…, a bâiguit.
Dar nimeni nu o mai asculta.
Paznicii au apucat-o imediat de brațe, fără să-i mai dea timp să se dezmeticească.
Eu abia mai reușeam să trag aer în piept.
Durerea venea peste mine în valuri grele, fără răgaz.
Îi simțeam umezeala caldă scurgându-se sub mine, iar o frică animalică îmi strângea pieptul până la sufocare.
O resto si pe aver rig
Nu mă temeam pentru mine.
Mi-era teamă pentru copil.
— Bebelușul… salvați-mi copilul… am șoptit, printre lacrimi.
Atunci l-am văzut pe tata coborând de la masa judecătorului.
Pentru prima dată după zece ani.
S-a aplecat lângă mine, cu mâinile tremurând necontrolat.
— Ana… rezistă… te rog…
Vocea lui era ruptă, sfâșiată de groază.
Nu-l văzusem niciodată așa.
Nici când a murit mama.
Nici când am plecat de acasă.
Mi-a sprijinit capul în brațe și a rămas acolo până au sosit paramedicii.
Mariana continua să țipe, repetând că joc teatru, dar în glasul ei se strecurase panica.
Fiindcă toți din sală văzuseră sângele.
