Chiar atunci, am văzut cum privirea Ramonei se topește din aroganță într-o curiozitate neliniștită, apoi într-o frică abia întrezărită, pe care doar eu o prindeam din zbor.
Eu, însă, am rămas liniștită. Cu telefonul lipit de ureche, simțeam cum destinul începe, încet și sigur, să se întoarcă în favoarea mea.
— „Da”, am spus zâmbind. „Sunt în hol. Am nevoie de o clarificare legată de cazarea noastră.”
Pe măsură ce vorbeam, o căldură ciudată mi-a urcat în obraji — nu rușine, ci eliberare. Ani întregi am fost tratată ca un balast, o intrusă în familia lor „perfectă”. Am înghițit glume, ironii, priviri ascuțite. Iar acum, pentru prima dată, aveam un atu bine ascuns.
O resto si pe aver rig
Ramona a făcut un pas brusc spre mine, de parcă ar fi vrut să-mi smulgă telefonul din mână. — „Olivia, nu e cazul să… exagerăm”, a șoptit printre dinți.
Am strâns mobilul mai tare. — „Ba e exact cazul.”
Monica și Robert se strânseseră la locul lor, ca doi copii prinși asupra faptului. Toma se uita năuc, fără să priceapă. Așa era el: bun, dar orbit de propria-i mamă.
— „Doamnă Mândru”, s-a auzit calm din telefon, „managerul etajului executive suites vine chiar acum către dumneavoastră. Avem instrucțiuni clare să vă asigurăm cele mai bune condiții. Stați liniștită.”
Am închis. Liniștea care s-a așezat între noi a fost aproape comică. Ramona clipea des, ca și cum încerca să pună cap la cap noile informații.
— „Olivia… ce… ce proiect?”, a întrebat Toma în șoaptă.
M-am întors către el, calmă. — „Cel despre care n-am mai apucat să-ți povestesc, pentru că mama ta m-a oprit de fiecare dată când încercam.”
Am inspirat adânc. Era clipa mea.
