— „Acum un an am intrat într-un program pentru antreprenori. Am dezvoltat un proiect care le-a atras atenția celor de la Coral B. Au decis să mă sprijine. De fapt… sunt unul dintre partenerii lor principali pe zona de evenimente corporate. Și da… sunt cazată în zona VIP.”
Ochii Ramonei s-au făcut mari, ca două cepe tăiate proaspăt. — „Tu? Partener? Aici?”
— „Da, Ramona. Eu.”
Atunci a apărut managerul. Elegant, cu un zâmbet impecabil. — „Doamnă Mândru, bine ați revenit! Îmi cer scuze pentru confuzie. Suitele VIP sunt pregătite. Am vrea să vă însoțim personal.”
Ramona s-a întors spre el, tulburată. — „VIP? Pentru ea? Adică… Olivia?”
Managerul i-a răspuns politicos, dar cu o fermitate care a tăiat tot aerul. — „Doamna Mândru este unul dintre colaboratorii noștri importanți. Orice membru al familiei sale e binevenit, însă rezervările se fac separat. Ea are acces deplin oriunde dorește.”
Am simțit cum anii de nedreptate încep să se topească. Nu pentru că mi-aș fi dorit răzbunare, ci pentru că, în sfârșit, cineva din afara familiei vedea clar cum stau lucrurile.
— „Sper că nu a existat vreo problemă la recepție”, a continuat managerul. „Am înțeles că s-au împărțit camere fără ca doamna Mândru să fie consultată.”
Ramona a înghițit în sec. — „Doar… o neînțelegere… Eu… încercam să… ținem totul sub control.”
— „Nu vă faceți griji”, am spus calm. „Am rezolvat.”
Managerul mi-a făcut un semn respectuos. — „Vă conduc personal.”
În timp ce ne îndreptam spre lifturile aurii, simțeam privirile familiei lui Toma aruncate în urma mea — un amestec de uimire și orgoliu lovit.
Toma s-a apropiat încet. — „Olivia… îmi pare rău că n-am fost atent. Nu știam…”
