Pentru prima dată nu se mai auzeau țipete.
Nu mai erau soldați.
Nu mai era foame.
Fratele ei adormise ținând în brațe o bucată de pâine, de teamă că dimineața va dispărea.
Dar dimineața pâinea era tot acolo.
Și era încă una lângă ea.
Cu timpul, copiii au început să râdă din nou.
Au învățat cuvinte în limba locală.
Au jucat fotbal pe nisip.
Au alergat prin curți.
Au sărbătorit Crăciunul și Diwali împreună.
Iar maharajahul venea des să-i viziteze.
Nu ca un conducător.
Ci ca un tată.
Copiii îl numeau „Bapu”, adică „tată”.
Și el îi trata exact așa.
Le aducea dulciuri.
Îi întreba dacă merg la școală.
Asculta poveștile lor.
Uneori stătea ore întregi doar privind cum se joacă.
Într-o zi, Maria l-a întrebat:
— De ce ne-ați ajutat?
Jam Sahib a zâmbit trist.
