„Haideți, domnișoară. Nu ne faceți să pierdem timpul.”
Sofia nu s-a mișcat brusc. N-a ridicat vocea. Doar a apăsat un buton pe telefon, cu calmul acela care, uneori, îi sperie pe cei obișnuiți să câștige prin gălăgie.
Telefonul pe tejghea, priviri pe ceas Când Sofia a întins mâna și a apropiat telefonul de recepție, tot holul a părut că inspiră în același timp. Nu era o amenințare spusă, ci una construită din gesturi simple.
„Bună seara. Sunt Sofia Popescu”, a spus calm. „Începem.”
În difuzor s-a auzit imediat o voce matură, așezată, iar pe ecran a apărut chipul unui bărbat trecut de cincizeci de ani. În fundal: un birou sobru, o lumină rece și steagul României, plasat impecabil, ca într-o imagine repetată de sute de ori.
„Bună seara, doamna Popescu”, a spus el respectuos. „Consiliul e pregătit.”
