Sofia a ridicat ochii din telefon și a lăsat tăcerea să se strângă, ca o curea prea strânsă, în jurul recepției. Nu era genul de liniște care anunță pacea, ci aceea care arată că toată lumea așteaptă o greșeală. Sau o scânteie.
Opt minute. Atât își permisese. Nu ca să explice cine e. Nu ca să se roage. Ci ca să decidă dacă mai merită să-i lase pe oamenii aceștia să-și continue spectacolul fără să-i întrerupă.
Opt minute în holul care nu o recunoștea Lângă lift, un cuplu șoptea scurt, cu capetele apropiate, ca și cum ar fi comentat o scenă de teatru pe care n-o plătise nimeni. Un bărbat cu costum scump și privire obosită și-a dres glasul, prins între jenă și curiozitate. Iar undeva, dintr-o parte, cineva a ridicat telefonul și a început să filmeze, cu gestul sigur al omului convins că urmează ceva important.
O resto si pe aver rig
Din spatele tejghelei, Cătălin afișa un zâmbet strâmb, de manual: suficient cât să pară politicos, prea forțat ca să fie real. În fața lui, tastatura părea mai degrabă o baricadă decât un instrument de lucru. Maria se uita când la ecran, când la Sofia, de parcă spera ca monitorul să-i spună singur ce trebuie să facă.
Și atunci a venit replica, aruncată ca o ultimă palmă „civilizată”.
