Nemişcată. Privirea, goală, parcă lipită de un punct în față. Și, da, nu-i spusesem că montasem camere în apartament.
Au trecut câteva minute în care nu s-a întâmplat absolut nimic. Doar un cadru încremenit, perfect, în care timpul părea că nu are curgere. Eu țineam telefonul cu ambele mâini, respirând rar, să nu scap nimic.
Apoi, încet, aproape imperceptibil, i s-au mișcat degetele. O tresărire atât de mică, dar suficientă cât să-mi tulbure tot sângele din vene.
O resto si pe aver rig
Mi s-a făcut pielea de găină pe brațe. Simțeam cum îmi fuge podeaua de sub picioare, de parcă adevărul începuse să se cațere direct în ochii mei.
A urmat înregistrarea cumplită: mâna, apoi brațul, apoi spatele. S-a ridicat din fotoliu cu o mișcare sigură, sprijinindu-se de masă doar cât să-și așeze echilibrul. Era perfect conștientă, fără niciun semn de efort. A mers până la dulap, l-a deschis cu gesturi exacte, a scotocit printre lucruri. A zâmbit.
Nu era un zâmbet cald. Era rece, calculat, ca o lamă fină care nu greșește niciodată direcția.
În următoarea înregistrare, o vedeam cum îmi răscolește geanta, cum scoate cheile, le cântărește o clipă și le pune în alt loc, cu o grijă de bijutier. Apoi se întoarce, se așază înapoi în fotoliu, exact cu câteva clipe înainte ca soțul să apară pe ușă. Capul i se lasă într-o parte, asemenea unei păpuși stricte, lăsând din nou în urmă postura neputincioasă pe care o afișa zilnic.
