M-a izbit greața. M-am ținut de masă, luptându-mă cu golul acela care urca din stomac spre gât.
Am deschis apoi înregistrarea din dormitor. De data asta, soțul meu stătea lângă ea. Nu-i vorbea ca unei femei bolnave. Ci ca unui partener cu care îți împarți planul.
— Mai rabdă puțin, mamă, îi spunea cu o blândețe ciudată. O facem să creadă că a luat-o razna. După aia chemăm un doctor, spunem că nu e bine cu nervii. Apartamentul rămâne al nostru.
Am simțit cum ceva se rupe, adânc, în piept. Nu a fost doar un pocnet. A fost o ușă care se închidea dintr-o dată, definitiv.
Am trecut la altă înregistrare. Bucătăria. Alt decor, aceeași înțelegere tăcută dintre ei.
— E slabă, spunea soacra, stând perfect dreaptă pe scaun. O mai împingem puțin și cedează.
Atunci am închis telefonul. Ajunsese. Tot ce aveam de văzut era deja clar ca lumina zilei.
Nu am plâns. Nu am țipat. M-am ridicat calm, ca într-un vis în care știi exact ce trebuie să faci. Am strâns hainele lor, actele, pantofii. Le-am dus la ușă și le-am aruncat pe casa scării, fără ezitare, ca și cum aș fi scos din casă un miros învechit care nu se mai dădea dus.
