„Dacă e cineva viu acolo, ordinele dumitale nu mai valorează nimic.”
A tăiat sigiliile.
Liniștea s-a îngreunat până la asurzire; se auzea doar vântul şuierând printre cruci.
Întâi a ieșit mirosul.
Înțepător.
Apoi s-a ivit voalul alb al Andreei.
Fața îi era palidă, aproape cenușie.
Dar buzele…
Buzele îi tremurau.
Mi-am dus palmele la gură.
„Andreea…”
Mâna ei a alunecat într-o parte.
Unghiile erau rupte.
Pătate de sânge.
Între degetele încleștate strângea o bucățică de hârtie împăturită.
Am luat-o cu grijă.
Vlad a șoptit:
„Mamă, dă-mi-o.”
Nici nu m-am uitat la el.
Am desfăcut biletul.
Scrisul Andreei era frânt, tremurat, abia de înțeles.
Dar cuvintele existau, clare:
„Fetița mea trăiește. Vlad a luat-o. Nu-l lăsa să câștige.”
N-am mai țipat.
Nu de data asta.
Ceva din mine s-a făcut gheață.
Foarte rece.
Mi-am ridicat privirea spre fiul meu.
Se retrăgea deja.
Dar porțile cimitirului tocmai se închiseseră.
Costel sunase la poliție.
Și, pentru prima oară de la moartea anunțată a Andreei, Vlad Stoica a înțeles că tăcerea soției lui nu mai era singura care se sfârșise.
În timp ce polițiștii îl încătușau pe Vlad acolo, între cruci și coroane, eu nu-mi puteam desprinde ochii de la Andreea.
Dar respira.
Doctorița de pe ambulanță striga ordine, iar oamenii din sat rămâneau încremeniți. Câteva femei plângeau. Altele își făceau cruce, șoptind că au asistat la o minune.
Știam însă că nu era nicio minune.
Era o crimă care aproape reușise.
