L-au urcat pe Vlad în mașina poliției, dar, înainte să închidă ușa, s-a uitat la mine.
Nu mai era băiatul pe care îl crescusem.
În ochii lui nu rămăsese decât ură.
— Nu știi nimic, mamă, a șuierat printre dinți.
În sfârșit începeam să înțeleg totul.
La spital, Andreea a stat două zile între viață și moarte.
Medicii au aflat repede că fusese sedată cu doze puternice. Cineva încercase să o facă să pară moartă.
Și mai greu a fost când au verificat actele de la maternitate.
Nu exista niciun certificat oficial de deces pentru copil.
Nicio semnătură limpede.
Nicio urmă a trupului fetiței.
Maria dispăruse fără urmă.
În noaptea aceea, am stat lângă patul Andreei și i-am ținut mâna într-a mea.
Avea perfuzii înfipte în brațe și pielea rece ca gheața.
Pe la trei dimineața a început să plângă în somn.
— Mi-au luat-o… șoptea. Mi-au luat-o…
Am simțit cum mi se rupe sufletul.
Și atunci mi-am făcut o promisiune.
Nu mă voi opri până nu-mi găsesc nepoata.
A doua zi, poliția a venit cu întrebări.
La început, Vlad a negat tot.
Spunea că e o confuzie.
Că Andreea avea probleme psihice.
Că el încercase doar „să o protejeze”.
Dar adevărurile au început să iasă la suprafață.
O asistentă de la maternitate și-a făcut curaj și a vorbit.
Îl văzuse pe Vlad intrând într-un salon interzis imediat după naștere.
Îl văzuse discutând cu un bărbat necunoscut.
Și, cel mai grav, îl văzuse ieșind cu un scaun pentru nou-născuți acoperit cu o pătură groasă.
În aceeași seară, poliția a descoperit transferuri de bani.
Sume mari.
Mii de euro trimise către un cuplu din București.
Un cuplu care încerca de ani la rând să adopte un copil.
Mi s-a făcut rău când am auzit.
Vlad își vânduse propria fiică.
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.
