„Asta nu-i normal…”
„Parcă are o tonă.”
„Doamne Maica Domnului…”
„Poate nu vrea să plece.”
Vlad s-a făcut alb la față.
Pentru prima oară de când ieșisem din maternitate, am văzut frica în ochii fiului meu.
„Atunci săpați aici și terminați odată!” a izbucnit el.
M-am întors spre el.
„Să terminăm odată?”
Și-a încleștat maxilarul.
„Mamă, nu începe.”
Și atunci am auzit.
Ca o unghie care lovește lemnul.
O resto si pe aver rig
Mi-a înghețat sângele.
În jur, toți au amuțit.
A urmat a doua bătaie.
Și mai stinsă.
Dar reală.
Preotului i-a căzut mătănia din mână.
O femeie a țipat.
Am căzut în genunchi în fața sicriului.
„Deschideți-l!”
Vlad m-a apucat de braț.
„Ai înnebunit.”
M-am smuls cu o putere pe care nu știam că o mai am.
„Nu. Tu ai fost convins că morții nu pot vorbi.”
A făcut un pas înapoi.
Prea repede.
Prea brusc.
Și am înțeles.
„Deschideți sicriul!” am urlat.
Groparii s-au privit între ei. Costel, fost pompier, a scos din buzunar un briceag.
„Dacă există și cea mai mică îndoială, îl deschidem.”
Vlad s-a repezit spre el.
„Vă interzic!”
Costel i-a întâmpinat privirea.
