Chipul i s-a schimbat pe loc. O tresărire abia vizibilă, ca o umbră grăbită peste un perete luminat.
— „De unde știți numele mamei mele?”
Vocea i s-a înăsprit. Tonul a rămas rece, dar prin crusta aceea se vedea cum curiozitatea încearcă să-și păstreze masca.
Am înghițit în sec. Gâtul îmi era uscat.
— „Pentru că… am cunoscut-o.”
A tras mașina pe dreapta, hotărât, de parcă totul trebuia oprit aici și acum.
Motorul torcea jos, înfundat. Pe dinafară, mașinile tăiau drumul în linii de lumină care nu se abăteau pentru nimeni.
Mă fixa fără să clintească, căutând ceva ce nici ea nu era sigură că vrea să găsească.
— „Cine sunteți?”
Atunci am simțit, pentru întâia oară după atâția ani, frica de a spune adevărul. Nu pentru mine. Pentru ce s-ar putea rupe înăuntrul ei odată cu o propoziție.
— „Eu sunt Ion Dumitrescu.”
— „Tatăl tău.”
A explodat pe loc, ca o flacără hrănită prea mult timp.
— „Nu! Tatăl meu a murit!”
Vorbele m-au izbit drept în piept, ca un pumn înfipt acolo unde atâtea cuvinte au rămas nespuse.
Așa îi spusese Elena.
Că murisem.
Maria Andreea respira greu acum, umerii îi erau încordați sub povara unei istorii în care crezuse până atunci.
