Privirea ei mă cântărea în tăcere, atentă, de parcă ar fi desfăcut fiecare gest al meu în fragmente mici, lesne de citit.
Purtase pe chip acea răceală disciplinată a polițiștilor care încearcă să ghicească adevărul dincolo de fața celui din fața lor. Și totuși, în adâncul ochilor îi pâlpâia o neliniște abia stăpânită. O nesiguranță timid ascunsă.
— „Întoarceți-vă cu mâinile la spate.”
Am ascultat fără să ezit, cu inima izbindu-mi în piept ca un ciocan grăbit.
Cătușele au închis brusc, metalic, cercul rece în jurul încheieturilor. Dintr-odată, aerul s-a subțiat. Îl sorbeam în doze mici, ca și cum nu mi-ar fi fost îngăduit.
Treizeci și unu de ani de căutări.
Mii de drumuri.
Mii de nopți în care m-am întrebat dacă mai e în viață.
Iar acum era aici. La nici jumătate de metru, atât de aproape încât îi auzeam respirația. Aproape — și totuși la o distanță pe care nu știam cum să o trec.
Dar ea nu știa cine sunt.
O resto si pe aver rig
M-a urcat în mașina de poliție cu gesturi ferme, fără grabă. A trântit portiera din spate și s-a așezat la volan. Eu, pe banchetă, o priveam prin gratiile despărțitoare, prins într-o colivie de oțel și amintiri.
Bateai ușor cu buricele degetelor în volan când era încordată — exact cum făceam eu. Recunoșteam ritmul acela nerăbdător după sunet. Un fior m-a străbătut. În gestul mărunt era o moștenire pe care ea nici nu știa că o poartă.
Atunci n-am mai putut ține în loc cuvintele. Au țâșnit din mine fără să le mai pot opri.
— „Mama ta mai trăiește?”
A întors capul brusc, ca și cum ar fi auzit ceva de neînchipuit.
— „Poftim?”
— „Elena.”
