— „Mama mi-a spus că tata a murit într-un accident când eram mică.”
— „Nu. Te-am căutat toată viața.”
— „Minți!”
Ochii îi erau umezi, dar ținute strâns în lumina aceea ascuțită a furiei. Între lacrimă și foc, tremurul îi trăda bătălia.
M-am aplecat cât mi-au îngăduit gratiile și cătușele, ca și cum apropierea ar fi putut așeza altfel lumea.
— „Ai cicatricea aceea de când ai căzut de pe tricicleta roșie, în fața blocului. Aveai trei ani fără două luni.”
A rămas stană. O tăcere densă i s-a pus pe chip, grea, imposibil de umplut.
— „Mama ta îți spunea Măriuca atunci când ți se făcea somn.”
— „Și adormeai numai dacă îți cântam ‘Somnoroase păsărele’.”
Buzele i s-au pus pe tremurat, ca un cuvânt neterminat care nu-și găsește ieșirea.
— „De unde…?”
Simțeam cum lacrimile îmi urcă spre lumină, orbind și eliberând deopotrivă.
— „Pentru că eu te adormeam în fiecare seară.”
Maria Andreea a deschis portiera și a ieșit în grabă, trăgând aer adânc, ca după o fugă lungă.
O clipă lungă cât un veac am crezut că va pleca. Că va închide ușa și va lăsa totul în urmă, așa cum un val șterge urma pe nisip.
Dar s-a rezemat de portieră, cu fruntea aproape de muchia rece a tablei, și a început să plângă. Nu zgomotos. Plânsul acela care nu vrea să fie văzut, dar pe care nu-l mai poți opri.
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.
