Fața i s-a transformat în doar câteva clipe.
— „De unde știți numele mamei mele?”
Vocea îi devenise aspră, tăioasă.
Am înghițit în sec.
— „Pentru că… am cunoscut-o.”
A tras mașina pe dreapta.
Motorul funcționa la relanti, iar pe șosea treceau mașini în viteză, ca un ritm străin față de liniștea care se lăsase între noi.
Se uita fix la mine.
— „Cine sunteți?”
Pentru prima dată după atâția ani, mi-a fost teamă să rostesc adevărul.
Nu îmi era frică de mine.
Îmi era frică de ce avea să simtă ea.
— „Eu sunt Ion Dumitrescu.”
— „Tatăl tău.”
A izbucnit imediat.
— „Nu! Tatăl meu a murit!”
Cuvintele alea m-au lovit drept în piept, tăind aerul ca o lamă rece.
Așa îi spusese Elena.
Că eu murisem.
