Maria Andreea m-a privit câteva secunde, fără să rostească vreun cuvânt.
Pe fața ei se vedea aceeași expresie rece pe care o poartă polițiștii când încearcă să deslușească gândurile oamenilor din fața lor. Totuși, în profunzime, se zărea ceva fragil: nesiguranță.
— „Întoarceți-vă cu mâinile la spate.”
Am ascultat și m-am supus imediat.
Cătușele s-au închis cu un clic uscat și pentru o clipă am simțit cum tot aerul din jur se topește, lăsându-mă cu un gol adânc.
Trei zeci și unu de ani de căutări.
Mii de drumuri parcurse.
Mii de nopți în care m-am întrebat dacă mai respiră undeva, dacă mai există.
Și acum era acolo. La nici jumătate de metru de mine.
O resto si pe aver rig
Dar nu părea să știe cine sunt.
M-a urcat în mașina de poliție; ea a luat loc la volan. Eu stăteam în spate, privind-o prin gratiile care ne despărțeau.
Avea, fără să vrea, obiceiul meu: bătea din degete pe volan atunci când stresul o copleșea.
Atunci nu m-am mai putut abține.
— „Mama ta mai trăiește?”
S-a întors brusc spre mine.
— „Poftim?”
— „Elena.”
