În mai puțin de un minut, Ion mi-a trimis răspunsul.
Atât. Nu-mi trebuia mai mult.
Bunicul ne crescuse altfel decât pe restul satului. Ne băgase în sânge ideea că legea e de urmat, dar că dreptatea, uneori, cere fruntea sus și dovezi care vorbesc pentru tine.
„Nu ridica mâna”, spunea el. „Ridică adevărul.”
O resto si pe aver rig
Am întins-o pe Ana pe canapeaua din sufragerie. I-am pipăit brațul — clar, fractură. I-am improvizat o atelă. I-am spălat rănile cu apă fiartă și le-am dezinfectat cu spirt. Mâinile mele știau fiecare gest, deși inima îmi bătea cu teamă.
— Mamă… să nu ai încredere în Vlad, a șoptit ea. Știa.
Cuvintele au căzut greu, ca o piatră în apă.
La zece seara, Ion a intrat pe ușă fără să bată. Înalt, tăcut, cu aceeași privire încordată pe care o avea tata când se pregătea furtuna.
S-a uitat la Ana. I s-a încleștat maxilarul.
— Mirela. Și Vlad știa, am spus.
Ion a dat scurt din cap.
— Atunci facem cum ne-a învățat bunicul.
Ana mi-a indicat, cu mâna sănătoasă, ascunzătoarea copiilor de documente. Le pitise în căptușeala genții. Contracte false. Transferuri de milioane de lei din fundație spre firme paravan.
