Nu strigăte. Nu răzbunare oarbă.
Ion a fotografiat tot, pagină cu pagină. În aceeași noapte i-a trimis materialul unui procuror pe care îl știa din armată. Un om drept.
A doua zi dimineață, înainte ca Mirela să-și verse cafeaua în ceașca ei de porțelan fin, mascații au bătut la poartă.
Vlad a încercat să pună o vorbă, să apeleze pe cineva.
Prea târziu.
Conturile au fost blocate. Casa, percheziționată. Actele, ridicate.
Când au venit și la noi pentru declarații, Ana era palidă, dar stătea dreaptă.
— De ce? am întrebat-o încet, când am rămas singure.
— Pentru că n-am vrut să tac, mamă.
Am strâns-o la piept cu grijă, ferindu-i brațul.
Procesul s-a întins pe luni de zile.
În sat s-a vorbit mult. Unii au șoptit iar „sânge rău”.
Dar de data asta nu cu dispreț.
Ci cu teamă.
