Și nu mai avem cale de întoarcere.
Mâinile mi s-au făcut gheață.
— Ce vrei să spui?
— Că ai înțeles greșit motivul pentru care te-am cerut.
Am simțit cum înghit în sec.
— Atunci spune-mi.
M-a privit drept.
Pentru o clipă, am crezut că mi s-a părut.
— Cum ai spus?
— Inima nu mă mai ține, Lara. Doctorii mi-au dat câteva luni. Poate un an, dacă am noroc.
M-am rezemat de spătarul scaunului.
— De ce îmi spui asta abia acum?
Vorbea calm, dar fiecare cuvânt atârna greu.
— Pentru că ai mei așteaptă momentul ăsta de ani de zile. Ca niște oameni aliniați la ușa unui magazin gata să se deschidă. Primăvara trecută, propriul meu fiu a încercat să mă declare incapabil.
O resto si pe aver rig
— Fiul tău?
Am rămas fără replică.
— Și eu… ce treabă am cu toate astea?
Mi-a arătat un dosar de pe noptieră.
— Deschide-l.
Cu degetele tremurânde, am desfăcut mapa. Era plină de acte, transferuri, bilețele scrise de mână. Dovezi.
Promisiuni de donații rămase doar pe hârtie. Angajați concediați pe ascuns. Facturi medicale ale mamei Biancăi, plătite de el, în timp ce alții își asumau meritele.
Apoi am dat peste testament.
Simțeam cum mi se usucă gura.
— După ce nu voi mai fi, o parte din companie și fundația vor trece la tine.
Am închis dosarul brusc.
— Nu. Nu pot primi așa ceva.
— E singura ieșire.
— Familia ta deja mă vede ca pe o vânătoare de avere. Imaginează-ți când vor afla asta.
— Așa te vedeau și înainte.
