— Mă vor face praf.
M-a fixat din nou.
— Numai dacă le permiți.
Am izbucnit într-un râs scurt, încordat.
— De ce eu?
— Fiindcă observi ce alții trec cu vederea. Fiindcă recunoști oamenii storși de alții.
Am tăcut. N-aveam ce răspunde.
— Vor încerca să te pună la locul tău, a continuat el. Dar căsătoria asta n-a fost doar pentru mine. A fost și pentru tine.
Atunci nu l-am crezut pe de-a întregul. Dar aveam să pricep curând.
Câteva zile mai târziu, Bianca m-a prins pe terasă.
— Am auzit că și-a schimbat testamentul.
— Nu mi-ai spus niciun cuvânt de săptămâni întregi, iar asta e prima întrebare?
— Te-ai măritat pentru bani?
Am tras aer adânc în piept.
— M-am măritat pentru că mi-a fost frică să rămân fără nimic.
— Și acum?
Am privit-o în ochi.
— Acum cred că familia ta e mult mai rea decât credeam.
Duminica următoare, la biserică, o rudă m-a prezentat cu un zâmbet tăios:
— Surpriza curajoasă a familiei.
Am răspuns cu liniște.
— Iar dumneavoastră sunteți dezamăgirea constantă.
A făcut stânga-împrejur, rănită.
Când am ajuns acasă, a început furtuna. Un avocat, voci ridicate, acuzații aruncate în toate părțile.
Radu abia intrase pe ușă când s-a oprit brusc, ducându-și mâna la piept.
L-am prins înainte să cadă. Bianca tremura, nu reușea nici să formeze numărul la telefon.
— Sună la ambulanță! i-am spus.
Respira tot mai greu. Mi-a strâns mâna.
— Nu-i lăsa să te reducă la tăcere.
— Nu o voi face.
